Experienţele semnificative sunt greu de elucidat şi aproape imposibil de ierarhizat. Cărţile formatoare intră în categoria influenţelor rizomatice, a ecourilor subiective care se transformă în vibraţii subtile, a tulburărilor adânci, a vârtejurilor emoţionale, a dislocării logicilor şi valorilor...
Sunt cărţi care îţi rămân ca o muzică mult timp după ce le-ai citit, cărţi care îţi deschid cu claritate orizonturi după orizonturi după orizonturi, cărţi care te amorsează ca pe un arc. Poate de aceea sunt reticent la ierarhii şi la topuri, aceste capricii personale sau colective care pozează în figuri ale obiectivităţii. Ierarhiile presupun o lume suspect de clară, o realitate neproblematică, încremenită. Au o solemnitate mortuară. Dacă le putem găsi totuşi o justificare, pentru mine e aceea a jocului de societate, care le subminează gravitatea...
De câte ori mă apuc să-mi aranjez biblioteca, mă aflu într-o imensă încurcătură. Niciun criteriu nu mi se pare satisfăcător şi fără rest. Ordinea alfabetică, pe genuri sau pe colecţii, o găsesc prea birocratică, ordinea preferinţelor e prea volatilă şi egoistă (nu sunt singurul care foloseşte biblioteca...), cea a valorii prilej de interminabile deliberări... Iau cărţile, le răsfoiesc, citesc pasaje, admir sonorităţi şi epitete, reîntâlnesc prieteni vechi, personaje cu care am dormit sub cap sau care au făcut parte din gaşca noastră. Pe nesimţite, alunec în reverii livreşti, rememorări leneşe, trasee imprevizibile. Acolo, în rafturi, gaşca e gata să o luăm de la capăt: Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Holden Caulfield, Nică a lui Ştefan Apetrei, Jack, Danny, Ignatius J. Reilly, John Keating, Uriaşul Bun şi Prietenos şi alţii. Aşteaptă un semn, un semn de carte. Trec mai departe.
Harms m-a călit, Umberto Eco m-a păcălit
Desigur, admir bibelourile: o balenă albă, o portocală mecanică, o pâlnie
