În ţările dezvoltate, această maladie este întâlnită doar în rândul oamenilor cu venituri mici, dar în România, din cauza frecvenţei atât de mari, afectează toate păturile sociale. În secţiile de TBC de la noi stau laolaltă muncitori în construcţii, taximetrişti, profesori, avocaţi şi corporatişti.
Pe un culoar întunecat de spital autentic românesc, cu pereţii îngălbeniţi de vreme şi pe alocuri scorojiţi, vine spre mine un bărbat îmbrăcat în costum, a cărui cămaşă albă luminează decorul. „Directorul spitalului", mă gândesc, în timp ce se apropie şi se prezintă: „Gabriel Ivan. Încântat!", îmi spune zâmbind. Nu, nu este directorul la care mă gândeam, dar este director la o firmă privată, aveam să aflu. Este şi un fost pacient al spitalului în care ne-am întâlnit. Institutul de Pneumologie „Marius Nasta", din Bucureşti.
Tbc-ul, un diagnostic „ruşinos"
Îmi spune că a venit la un control de rutină, după ce în 2007 a primit „ruşinosul" diagnostic de tuberculoză şi a fost internat în spital o perioadă lungă. Spune „ruşinosul" pentru că şi el, ca mulţi alţii care au avut această boală, a privit-o ca pe una a sărăciei, a mizeriei. Apoi, a luat în piept reacţiile celor din jur.
„Lipsa de informaţie ne face pe toţi să reacţionăm, din păcate, cel puţin cu rezervă. În primă fază, nu realizezi ce ţi se întâmplă, eşti consternat de condiţiile din sistemul sanitar din România. Apoi, vezi privirile acuzatoare sau temătoare ale cunoscuţilor, prietenilor şi uneori pe cele ale unor membri apropiaţi ai familiei. Şi asta în cazul fericit în care şi-au făcut curaj să te viziteze! Încerci să găseşti răspunsuri la întrebări de genul: «Cum a fost posibil?», «Ce am făcut greşit?».
Realizezi apoi că, din păcate, nu prea poţi să te bazezi pe cei din jur, pentru că sunt cel puţin la fel de speriaţi ca şi tine. Din fericire pentru mine, familia mea s-a
