O notiţă de fapt divers ne-aduce aminte că în Bucureştii lui 1916, pe la începutul verii, erau 40 de grade la umbră, mult peste etalonul lui Caragiale din Căldură mare şi aproape de recordul ultimilor ani, care bătea spre 41.
Pe-atunci apăreau, la Editura Librăriei H. Steinberg &fiul, Parodii- le originale ale lui Topîrceanu. Volumul de debut, deolaltă cu Balade vesele, de la Alcalay.
O fugă la umbră, departe de răspunderea unei voci poetice de sine stătătoare, şi nu prea. Je est un autre ar putea să spună, înainte de vreme, acest cameleon stilistic care-i simte, la fel de bine, şi pe minori, şi pe majori (sic!), şi pe romanticii cu suspendare, şi pe modernişti. Solemnitatea nu încape în reţeta lui, şi poeziile graves, graves, graves, păstrându-ş i cadenţa, întineresc. Iată ce ajunge Oltul lui Goga, cel sentenţios, greu de obidă nevorbită: „Multiscusita minţii limbă/ Nu-mi spune clipa năzdrăvană/ Ce mi te-a scos de mult în cale,/ Fiinţă maşteră şi vană!/ Uitat-am ziua şi văleatul/ Ce-au înfrăţit pe vremi, odată,/ A mele stihuri de aramă/ Cu proza ta cea nesărată.” Destinatarul presupus este Octavian Codru Tăslăuanu, co-director al Luceafărului, împreună cu Goga şi Al. Ciura. Între Goga şi Tăslăuanu a existat o vremelnică răceală, pe care Topîrceanu o şarjează. În nume propriu, de astă dată, îi va scrie celui din urmă, în revista „Însemnări literare”, nişte Catrene improvizate: „Ca o cometă fără coadă/ Ai apărut pe firmament,/ Cu-al tău Luceafăr pus pe sfadă – / Dar n-ai talent.”. Vocile, iată, se amestecă, Topîrceanu turnând în parodii destul din contextul literar, nu doar din contextul operei în care locuieşte o vreme. De aceea, parodiile sunt vii, mustind de anecdotă, cu bună priză la o realitate şi veselă, şi tristă. Realitatea oraşului literar pe care, cum însuşi o spune în, poate, cea mai celebră dintre parodii, nu-l dă pe „dulceaţa/ traiului pat