Sub titlul de mai sus, dar fără semn de întrebare, Tudor Octavian, cunoscutul prozator şi jurnalist, publică în „Jurnalul naţional” de vinerea trecută un articol despre starea culturii naţionale.

Am tot respectul pentru opiniile, de obicei civilizate şi moderate, ale lui Tudor Octavian. Urmăresc cu plăcere ce scrie în presă ori spune la televiziune. Articolul la care mă refer m-a surprins însă neplăcut, nu atât prin numeroase constatări exagerate şi neîntemeiate, cât prin uşurinţa cu care ţine să adopte conduita la modă a criticării, cu asprime şi fără nuanţe, a stării actuale de lucruri din ţară. Trebuia, nu e aşa, să vină şi rândul culturii. Doar că nu mă gândeam la Tudor Octavian ca la un eventual pionier în materie. Aveam eu în vedere clienţii mei.

Nimeni nu crede că literatura, cultura, în general, sunt cruţate de dificultăţile tranziţiei şi ale crizei. Şi dacă, vorbind de creaţia propriu-zisă, nu putem da vina pe nimeni că nu e la înălţime, vorbind despre, cum se zice acum, management (întrebaţi-o pe Rodica Zafiu cum se scrie şi cum se citeşte!), responsabilităţile sunt destul de clare, chiar dacă soluţiile se fac aşteptate. Tudor Octavian cam amestecă planurile. Pleacă de la o remarcă stupefiantă: „Corupţia în cultură e tot atât de penală ca şi în alte sfere sociale, dar subiectul nu va fi niciodată unul de pagina întâi, fiindcă cine îl deschide riscă un oprobriu general.” Două neadevăruri într-o singură frază: latura materială e atât de neînsemnată şi atât de neprofitabilă în cultură, încât nu prea poate pretinde la penal, lăsând spaţiu de manifestare doar pentru, îl citez pe autor, „găşti”, „convenţii subterane” şi „mistificări grosolane”, aflate toate la originea falsificării valorilor şi ierarhiilor artistice, pe care însă nici un tribunal nu le va judeca vreodată; iar dezvăluirea lor n-ar pune nici un interes major în primejdie, ceea ce o