Ehee... Multi prieteni am avut, prieteni care si-ar fi dat viata pentru mine si eu pentru ei.
De toate culorile si marimile, cu patru picioare sau doua, cu nasuc sau cu cioc... Din aburul amintirilor, cel mai adanc intiparita in sufletul meu a fost, este si va fi Mili. Chiar daca multe din intamplarile legate de ea s-au pierdut din memorie, incerc sa ii port iconita in sufletul meu, peste tot.
Totul a inceput acum multi ani. Eu lucram la un laborator de epurare a apelor care se afla in mijlocul unei statii mari, pe atunci in constructie. Era plina de baraci cu muncitori, oameni darji si aspri, buni si legati de pamant. Aproape toti locuiau in satele din jurul capitalei, veneau la munca in faimoasele "dube", dis-de- dimineata, veseli si guralivi. Eu ajungeam cu un autocar mai tarziu, moarta de somn si fara chef de nimic, si mereu ma gandeam cum pot fi asa de proaspeti toti cei din jurul meu. Si era, printre ei, un om de vreo 50 de ani, slabut, ce lucra in lemn, tamplar. Avea nea Sandu o baraca a lui, unde isi tinea lucrurile, dar si un ghem, un rostogol de catel mic, mic, ce se tinea peste tot dupa el. Eu, care toata viata mea am fost o indragostita de animale, priveam cu ciuda si admiratie la micul prieten al lui nea Sandu, ce-mi devenea pe zi ce trece mai drag, dar care nu ma baga deloc in seama. Nici o privire nu-mi arunca, mama lui de catel...
Pana intr-o dimineata, cand nea Sandu a venit in fuga mare la mine in laborator, respirand greu, cu o privire speriata, si mi-a spus: "Vino, ca a luat Milica otrava!". "Ce? Cine e Milica? Ce otrava?", am baiguit eu, neintelegand nimic si speriata de starea in care se afla tamplarul. "Milica, cateaua cea mica, e otravita!". Am fugit cu nea Sandu spre baraca, dar, in drum, m-am gandit ca langa statia de epurare era o ferma cu vaci... si am zbughit-o la ferma. Dupa multe rugaminti, am obtinut o sticluta cu
