Cu Moromeții: ultimul capitol, Sorin Preda se achită cumva de o datorie sentimentală, făcînd un complex portret indirect, prin mărturii, al celebrului său unchi din partea tatălui. Formula nu este inedită: încă de la Timpul n-a mai avut răbdare (1981), volumul consistent realizat după moartea lui Marin Preda, figura scriitorului era o rezultantă a unor opinii critice și a unor evocări într-un registru emoțional, explicabil. Despărțirea de Preda abia se făcuse. Noutatea întreprinderii autorului „optzecist“ e dată, în primul rînd, de chestionarea și amănunțirea primului cerc al vieții prozatorului, acela format din rudele de sînge și consătenii ot Siliștea Gumești. Abia în al doilea cerc vin cîteva dintre amorurile lui Preda (Aurora Cornu, Elena Preda) și colaboratori ai directorului de la Cartea Românească (Magdalena Popescu Bedrosian); și abia în al treilea vin criticii (Eugen Simion). E un Preda, așadar, în familie și văzut preponderent dinspre familie. Și fiindcă Sorin Preda aparține el însuși acesteia, riscul de subiectivitate pe care și-l ia este maxim. Făcută fără profesionalism, o asemenea carte de mărturii ale celor apropiați scriitorului evocat ar fi eșuat într-o paginare de platitudini pioase și într-o aglomerare de aspecte „documentare“ irelevante. Dar autorul atacă jurnalistic subiectul și, ca un veritabil reporter de teren, știe ce, pe cine, cînd și cum să întrebe. Rudele îi răspund fără ocolișuri și asunzișuri (doar e de-al lor), iar siliștenii cu vorba-n dungă și viclenia lor de cîmpie acceptă, mă rog, să răspundă întrebărilor despre Marin al lui Călărașu. Era cunoscută lipsa de entuziasm a siliștenilor din generațiile mai vîrstnice față de succesul repurtat de scriitor, prin Moromeții, cu satul lor. Faima națională a romanului a ocolit tocmai Siliștea-Gumești, țăranii reprezentativi din sat neînțelegînd cu nici un chip cum tocmai „dosăditul“ ăla