Dacã ceri unui copil sã-ţi deseneze o hartã a lumii, îşi va pune propria casã în centru, dupã care va trasa cartierul, apoi oraşul, apoi ce mai cunoaşte din împrejurimi, evoluând de la un grad mare de detaliere pânã la vagul imaginaţiei care îmbinã adevãrul cu fantasticul...în aceeaşi logicã se încadreazã şi reprezentãrile greco-romane asupra lumii.
De pildã, o hartã mesopotamianã înfãţişeazã un pãmânt circular, înconjurat de un ocean plin de mistere. Babilonul era considerat centrul acestui univers, iar ziguratul sãu, faimosul Etemenanki, fundaţia cerului şi pãmântului. Egiptenii, fenicienii, hitiţii şi evreii au dezvoltat concepţii asemãnãtoare. Autorul "Epopeii lui Ghilgameş" îl localiza pe monstrul Humbaba în vestul extreme, la fel cum autorul textului biblic "Iona" scria cã profetul s-a refugiat tot în vestul extrem, unde a fost devorat de o creaturã marinã gigantã.
Pânã cam prin secolul al 6-lea a.Hr. Grecii conceptualizeazã universul ca pe o serie de cercuri concentrice. Grecia este înconjuratã de Mediterana, cu insule mari precum Sicilia, Italia sau Cipru, care la rândul sãu este înconjuratã de trei continente, dincolo de care se întinde oceanul care împrejmuieşte discul universal. Aici se gãsesc monştrii bizari menţionaţi de Homer în "Odiseea". Desigur cã schema s-a dezvoltat, mai ales dupã cucerirea Imperiului Ahemenid de cãtre Alexandru (334-323) şi cãlãtoria lui Pytheas în Massilia (~325), dar dualitatea barbar-civilizat se pãstreazã.
Citeşte continuarea pe Historia.ro
