La 10 ani după atacurile din 11 septembrie 2001, cei care şi-au pierdut rudele sau prietenii descoperă că unele răni nu se închid niciodată - şi că nu există o procedură standard pentru a trece peste tragedia care a lovit America în acea dimineaţă, schimbând cursul întregii lumi.

Austin Vukosa nu împlinise încă şapte ani în 2001. Tatăl său, Alfred, care emigrase împreună cu părinţii săi din Croaţia, în 1967, lucra ca specialist IT la o companie de servicii financiare, Cantor Fitzgerald, în „Turnul 1" al World Trade Center. Mama sa, Annette, un analist financiar care se născuse în Guyana, îşi avea serviciul la numai câteva blocuri distanţă. În seara zilei de 11 septembrie, Annette Vukosa a venit acasă singură - soţul său se număra printre cei 658 de angajaţi ai companiei sale care au murit în urma atacurilor.

Viaţa lui Austin, unul dintre cei 3.000 de copii sub 18 ani care şi-au pierdut unul dintre părinţi în acea zi, s-a schimbat pentru totdeauna în acea zi. „Bunica mea se uita la televizor şi plângea", îşi aminteşte băiatul, a cărui poveste este spusă în cotidianul american The New York Times, „iar bunicul meu stătea acolo, încercând probabil să fie puternic". În primele luni, Austin nu a înţeles exact ce se întâmplase - iar mama sa nu a avut forţa necesară să îi spună că tatăl său murise. „I-am explicat faptul că a căzut clădirea, iar Alfred era în ea. I-am zis că l-am căutat şi nu l-am găsit", spune aceasta. La serviciul memorial, copilul era mirat de lacrimile celor din preajmă; „era ca atunci când lumea râde de un banc pe care nu îl înţelegi, te simţi cumva pe dinafară. Cam un an mai târziu am realizat că nu are să se mai întoarcă niciodată", spune Austin.

Astăzi, tânărul este un elev eminent la o şcoală iezuită din Manhattan - şi conştient de faptul că este responsabil pentru propriul destin: „mă împing singur înainte în tot ce fac. Tr