Într-o zi, cu mulţi ani în urmă, pe la jumătatea anilor '80 (ai veacului trecut), mă chirceam de durere şi de spaimă pe scaunul unui dentist. Pentru cine n-a apucat vremurile acelea amintesc faptul că, în epocă, dotările aşa-ziselor "cabinete stomatologice" păreau a fi inspirate de sculele mai vechii instituţii a Inchiziţiei, iar medicii stomatologi păreau a fi urmat cursuri de specializare în nobila artă a sadismului. Dar n-aveam ce face - în ziua aceea eram nevoit să mă supun torturii în urma căreia urma să mă procopsesc cu o plombă din "amalgam".

Pe când sfredelul inchizitorului meu îmi împingea durerea "pe cele mai înalte culmi", pe uşa cabinetului a intrat, val-vârtej, un bărbat. Se vede treaba că bun amic cu torţionarul meu, care şi-a extras aparatele din gura mea şi s-a pus pe stat la taclale cu noul venit. Mai mult mort decât viu, eram totuşi bucuros că supliciul mi-a fost întrerupt, chiar şi pentru puţin timp. Din vorbă în vorbă, amicul dentistului i-a mărturisit acestuia că tocmai ce-i murise soacra. Auzind aceasta, măselarul i-a servit politeţurile de rigoare, urmate de o întrebare standard: "Pot să te ajut cu ceva?". "De fapt, da" - i-a răspuns amicul. "Împrumută-mi şi mie un cleşte de măsele!" "Da' la ce-ţi trebuie? - a întrebat iar dentistul. "Păi are soacră-mea asta, moarta vreau să zic, nişte dinţi de aur şi m-am gândit să-i scot, că poate ne facem ceva din ei." Dentistul şi-a chemat subalterna, pe tovarăşa asistentă, şi i-a poruncit să-i livreze amicului un cleşte de măsele. Cu cleştele în buzunar, bărbatul care-mi întrerupsese supliciul i-a mulţumit dentistului şi s-a precipitat pe uşă, grăbit să-i scoată soacră-sii, moartei adică, dinţii de aur din gură, ca să-şi facă din ei ceva. Dentistul şi-a introdus din nou sculele în gura mea şi şi-a reluat, cu un zâmbet de satisfacţie, lucrarea.

Cum de mi-am amintit acum episodul ăsta? Mie îmi