"Manca-v-ar raiul!"

Baciul

Statea pe o banca simpla, din scanduri negeluite, coborate direct din munte. Un batran senin, cu doi ochi de carbune si barba colilie. Peste dulama calugareasca purta mereu un cojocel din blana de miel, ca cel folosit de ciobanii nostri de mii de ani. In fata lui, ascultand cuminti, stateau ca intr-un amfiteatru sute de credinciosi. La marile sarbatori napadeau manastirea din orice colt al tarii - batrani si copii, betegi si teferi, credinciosi ferventi si filosofi sceptici. Se adunau acolo ca la o scaldatoare miraculoasa, in care intri cu sufletul incarcat si iesi luminat, intarit, binecuvantat. Traiau aninati de cuvantul lui, pentru ca parintele Cleopa vorbea ca nimeni altul. Uneori glasul i se rostogolea tunand peste capetele lor, pentru ca alteori sa susure incetisor, pierzandu-se in padurea din jurul chiliei. Puteau sa il asculte ceasuri in sir, povestindu-le de vietile monahilor sfinti, de randuielile bisericii sau de un pelerinaj facut pe Muntele cel Sfant.

Pentru cei care-i citeau doar cartile, Parintele Cleopa parea un batran viforos, aspru cu sine si cu cei din jur. Dar cei care l-au intalnit macar o data in viata, pe tapsanul verde din fata chiliei, nu pot uita duiosia cu care rostea: "Dragii mamei!". "Manca-v-ar raiul, mama! V-as aduna intr-o desaga, sa va slobozesc la rai! Maicuta Domnului, du-i la rai!". Se adresa, atunci, Domnului, sau Prea Sfintei Fecioare, ca unor casnici ai sai, ce sedeau alaturi de el, in umbra cerdacului. O dragoste nelumeasca invaluia adunarea si chezasuia rugaciunea batranului. De buna seama ca Maicuta ii asculta rugaciunea...

Parintele Cleopa a purtat intreaga viata, in inima, un dor inspicat: sa se cufunde pentru totdeauna in codri, in limpezimea de clestar a rugaciunii, sau sa ramana in mijlocul obstii, revarsand catre oameni tot ceea ce adunase in strafundurile inim