Extraordinar, romanul autobiografic al Martei Petreu. Sunt curios să aflu cum va fi citit, într-o epocă în care de la sat nu se mai aşteaptă nimic. O carte puternică şi înaintând împotriva curentului este totdeauna un examen la care sunt supuşi contemporanii ei.
Schiller: „Năzuinţa şi strădania mea tind să creeze mult din puţin.” Năzuinţa şi strădania mea au tins să creeze din puţin cât de puţin.
N.M. spune că romanele lui Huxley îl reconfortează – şi eşti uimit. Apoi, se explică: umorul ideii. Şi îşi taxează favoritul unde-l doare mai tare. „Vedeţi dumneavoastră, încerc să realizez ceva nou: un compus chimic din mai multe elemente, o combinaţie de nepăsare, tragedie, frumuseţe, inteligenţă, fantezie, realism, ironie şi sentimentalism… Cititorii n-o găsesc decât amuzantă.” N.M.: „…nu trebuie să dea vina pe cititori. Inteligenţa, când e prea volubilă (…) în loc să-i privim spectacolul cu seriozitate, ne amuzăm.” Decât că nu-l găsesc chiar aşa de inteligent. Spune că romantismul e comic, din cauza exagerărilor şi, într-adevăr, ar fi comic dacă n-ar fi plictisitor. Dar Huxley îi aşază în aceeaşi serie, cu acelaşi argument, pe Aristofan, pe Rabelais, pe Sterne – la care comicul exagerării e voit.
Am descoperit o tehnică eficientă: scap de unele corvezi lăsându-mă prins de alte corvezi. În felul ăsta, pot să nu-mi fiu inutil numai mie, ci şi unora dintre cunoscuţii mei.
Pe oameni îi descopăr tot mai dezamăgitori şi inconsistenţi, dar scrierile, unele, chiar şi ale aceloraşi, rămân. Deşi şi acolo sunt tot ei. Ar reieşi că omul e în regulă numai când face, în sensul tare, ceva. Devin marxist.
Lumea nu e absurdă decât din perspectiva celui care a crezut în unitatea şi semnificaţia ei. Lumea e în toate felurile şi, ca semnificaţie, în niciun fel. Mă refer la lumea lume, nu la lumea gândită de om. Şi există lumea lume? Cerc vicios.
Curio
