Un personaj ciudat, aproape caricatural, intrat în memoria colectivă prin versuri de un erotism convulsiv şi deseori vulgar, inaugurează literatura română modernă. N-avem ce face, Costache Conachi rămîne, cronologic, cel dintîi veritabil poet al nostru de epocă modernă.

Astăzi, însăşi fonetica numelui său pare comică şi evocă o perioadă atît de ceţoasă şi de îndepărtată, încît am prefera să o uităm. Dar n-o putem uita. Suntem siliţi să-l acceptăm pe Conachi – ba mai mult, să realizăm, stupefiaţi, că acest discutabil şi dispensabil debut al poeziei noastre este, pe deasupra, şi simbolic.

Pragul inaugural al noii poezii româneşti de factură decis europeană nu se plasează în anul 1830, cum în general se crede, adică în anul apariţiei zgomotoase a Romantismului şi al traducerii lui Heliade din Lamartine; el se situează ceva mai devreme, pe la începutul secolului al XlX-lea, cînd, între anii 1800 şi 1820, au fost scrise în limba noastră primele poezii arborînd un limbaj nou pe care deceniile următoare îl vor perfecţiona continuu. Pre-paşoptismul, formulă sub care pot fi cuprinşi cîţiva scriitori din primii ani ai secolului al XlX-lea, nu revendica un ideal politic ori social (Revoluţia de la 1848 şi tot ce se leagă de ea nu se aflau deocamdată nici măcar în stadiul de vis), ci o structură poetică novatoare, perfecţionată ulterior cu o notabilă rapiditate.

Boierul moldovean putred de bogat Costache Conachi, preocupat în mod egal de sporirea propriei averi, de cariera sa politică şi de actul procreaţiei, a fost atras cu intermitenţe şi de cultură, sub forma lecturilor variate şi a traducerilor din mari autori. Pornind de la modele străine, s-a apucat să scrie versuri româneşti – cu un neaşteptat rezultat: o mare cantitate de poezii pe temă aproape eclusiv erotică, impulsive şi epidermice. Poate că poezia noastră în ansamblul ei ar fi meritat un altfel