“O să-i ucid! O să-i ucid pe toţi şi o să-mi facă plăcere!”, mi-am spus, în ziua în care mi-au apărut în faţa ochilor. Am privit neputincioasă dobitoacele minute în şir. Zeci de minute. Aş fi dat orice să pun mâna pe ele şi să le jupoi pielea aia verde! Răpănoasă. Numai văzându-le cum mă pândesc cu ochii ăia mari, galbeni, ieşind din orbite… Ah! Şi rânjetul… Vai, cât de grotesc îmi părea! Grohăit în necaz. Necazul meu. Înfundat. “Vă ucid, răpănoşilor! Ah, vă ucid!”
Atunci am pus pentru prima dată mâna pe praştie. I-am prins elasticul dur şi rece în vârful degetelor, abia atingându-l, şi am tras! Fără pic de remuşcare. Pur şi simplu am tras. Ce uşurată m-am simţit văzând cum le crăpa capul. În faţa mea, răpănoşii cădeau unul câte unul, spărgându-se. Iar eu, eu mă simţeam împlinită. Şi nu mă puteam opri.
Mustăcioşii, minerii, cowboy-i, cupidonii, iepuraşii – toţi au murit de mâna mea. I-am fugărit printre dovleci, prin trifoi, am coborât în măruntaiele pământului, apoi m-am suit până la nori, dar i-am ucis! Şi aş lua-o oricând de la capăt. Fără regrete. Aşa… în joacă. Jucând poate cel mai enervant joc cu care puteam să-mi omor timpul: Angry Birds.
Ia spuneţi, mă şi vedeaţi cu mâinile pline de sânge, cu cizme de cauciuc în picioare şi cu praştia pe umăr, scotocind prin tufişuri, înfundată până la brâu în pământ?! Ei bine, nu. Obsesia nu mi-a ajuns atât de departe. Încă.
Acum, eu ca eu, dar sunt alţii mult mai “atinşi”… Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că porcii răpănoşi au fost scoşi din cocina lor virtuală şi daţi pe mâna oamenilor. Şi să te ţii acum!
Să vedeţi… Cică un parc de distracţii a redat aproape în totalitate atmosfera blestematului joc. Unde mai pui că nebunia se petrece în China! Timp de o lună, de probă, cu reale şanse de prelungire a sezonului de “vânătoare”, fanii jocului Angry Birds pot trage nestingherţi în baloane î
