O zi obișnuită din luna septembrie, în care, de dimineață, un cer impecabil de albastru trona peste metropola New Yorkului. Trenul 7 Express se grăbea spre Manhattan bătând în surdină șinele de pe scheletul de fier al terasamentului suspendat peste Roosevelt Avenue și o porțiune din Queens Bulevard. Eram în picioare, lângă ușile din partea stângă a trenului, realmente strivit de călătorii urcați în stația Junction Heights. Mă uitam afară pe geamul trenului numărând clădirile tatuate abuziv cu graffiti. Știam că în zonele locuite de mexicani, portoricani și filipinezi arta străzii nu are nici culoare, nici miros, nici reguli... Trenul se mișca greoi, tremurând la fiecare oprire pentru ca să pornească din nou, într-o zvâcnire incomodă. Geamul trenului era zgîriat cu vârful de cuțit, de alți artist-wanna-be, evadați din societatea respectului și a bunului simț... în suburbiile orașului. Privit printre linile zgârieturilor diforme, silueta Manhattanului apărea neclară, tăiată hilar în forme geometrice imposibile. Vârful clădirii Empire State era decapitat, fațada sediului ONU părea a fi după gratii... mai jos, clădirile cele mai înalte, mai impresionante, Gemenii... dipăreau neclar într-o ceață fumurie. Ce fel de ceață o oră atât de matinală, m-a stăfulgerat un gând, punându-l pe seama mirajului creat de sticla geamului zgâriat. Apoi un alt val de fum răbufnește peste unul dintre turnuri... Am tresărit nedumerit, încercând să mă uit prin ochiul unui alt geam de alături, care fusese ferit de vandalim. Atunci am văzut și nu îmi venea să cred - parcă era un vis - silueta unui avion alb, care se îndrepta stil kamikaze spre cel de al doilea turn, lovindu-l din plin... Explozia uriașă a globului de foc s-a înălțat într-o trombă fumurie, ca o prevestire apocaliptică pătând puritatea cerului albastru din 11 septembrie, 2001. Începea tragedia unei istorii americane care nu va fi