Meciul România-Franţa a avut, pe lîngă punctele puse în joc, miza unui exerciţiu de imagine.

Spectacolul începuse frumos; şi comentatorii de pe M6 erau sincer impresionaţi de felul în care le fusese intonat imnul, pe un stadion magnifique. Întreaga lume avea să afle cum la Bucureşti s-a dat în folosinţă o arenă ultramodernă, cum numai în Occidentul putrefact poţi să vezi. Mîndria naţională, gîdilată, a acceptat de data asta campania electorală făcută cu stadionul. E o realizare ce poate asigura, de bună seamă, încă un mandat. Mai lipsea ca primarele să vină la centrul terenului, ţinînd mingea pe picior, şi s-o expedieze viguros undeva în tribună, în braţele unui fericit cîştigător.

În loc ca stadionul să fie locul în care se joacă fotbal, partida a fost un fel de pretext, o ocazie de a ne prezenta National Arena. Şi ne-am prezentat-o. Imagine am vrut, imagine am avut... 90% din comentariile pe care le-am citit pe site-urile româneşti au fost despre strofa din imnul României „interpretată” original de Marcel Pavel şi despre starea jenantă a gazonului pe care s-a disputat meciul. Marele show audio-video şi-a ratat, aşadar, exact axele pe care fusese conceput. Intonarea imnului naţional, moment simbolic intens, ratare. Disputarea unui meci oficial cu Franţa, pe un stadion care să-ţi ia ochii, dar cu un gazon transformat într-un cîmp de cartofi, ratare.

Cînd cei din sistem o să investească timp, energie şi bani în creşterea tinerilor jucători şi cînd o să existe preocuparea ca în fiecare oraş important să avem măcar un stadion decent, nu va mai fi nevoie de exerciţii de imagine pe care să le ratăm deodată cu calificarea.

Dar pînă atunci, ne putem consola cu... specificul naţional. Am citit cu mirare un comentariu al unui tînăr jurnalist pe care-l apreciez mult, Florin Negruţiu de la Gîndul. Textul lui fiind scris la cald, mi se pare cu atît mai r