Pentru a alerga bine avem nevoie de creier, de plămâni, de picioare, de mâini și de pantofii potriviți. Primele patru se pot antrena, iar ultimii trebuie aleși.

Din păcate, e destul de dificil să găsim pantofii potriviți. La începutul anilor '70, când alergarea a început să se răspândească în rândurile clasei de mijloc din ţările occidentale, companiile de echipament sportiv nu prea dădeau importanţă pantofilor de alergare. Prima obsesie a fost să fie uşori. O obsesie sănătoasă care s-a păstrat până în zilele noastre.

Odată cu dezvoltarea curselor de maraton, participanţii şi-au dat seama că la alergările pe distanţe lungi era nevoie şi de altceva, rata accidentărilor fiind foarte mare.

Medicii, inginerii şi designerii s-au gândit că e nevoie să dezvolte modele de încălţări cât mai protective. Aceasta a fost principala direcţie pe care au pornit companiile care au dezvoltat pantofi de alergare. Şi în decurs de un sfert de veac, marile firme au atins performanţe incredibile - pantofi foarte uşori şi extrem de comozi care protejează excelent talpa, călcâiul şi glezna.

După anii 2000, medici şi cercetători pasionaţi de alergare au constatat că totuşi industria pantofilor de alergare se afla într-un punct de cotitură. Rata accidentărilor, a fracturilor şi rupturilor de stress nu scădea.

În acel moment, mai mulţi specialişti şi-au aruncat privirile la câţiva entuziaşti care renunţaseră la pantofi şi alergau desculţi. ”Bare-foot runners” (alergătorii desculţi) au început să fie studiaţi şi analizaţi. Datele au arătat clar că aceşti sportivi aveau mai puţine probleme cu spatele, cu şoldurile, cu gleznele sau cu genunchii. Se deplasau natural şi rezistau destul de bine. Probleme apăreau atunci când alergau foarte mult pe asfalt.

La începutul anilor 2000 au apărut primele concepte de pantofi de alergare minimalişti care ap