Eram la Biroul din Bucureşti al Europei Libere şi dădusem televizorul pe CNN pentru ştirile internaţionale. Nu mai ţin minte care erau ştirile din ţară, dar parcă nu se întîmplase mare lucru. Şi văd imaginile cu primul avion înfipt într-unul dintre turnurile gemene. Dau telefon la Praga. Şi în timp ce vorbeam cu cei de-acolo, văd al doilea avion pătrunzînd ca un obuz uriaş în celălalt turn. Apoi au venit ştirile despre avionul care lovise Pentagonul şi despre cel care se prăbuşise. Au urmat imaginile. Mă uitam şi nu-mi venea să cred că ceea ce vedeam era adevărat. După aceea am încercat să vorbesc cu rudele şi cu prietenii mei din New York, pe fix, pe mobil, la toate numerele pe care le ştiam. Toate sunau ocupat. La ambasada României, la fel, ca şi telefoanele prietenilor mei din Washington.

Toată lumea din Departamentul românesc era de părere că atentatele fuseseră săvîrşite de membri ai al Qaeda, dar nimeni nu izbutea să înţeleagă cum de se putuse întîmpla una ca asta. Ce păzise CIA? Şi cum avioanele decolaseră de pe teritoriul Statelor Unite, cum de izbutiseră teroriştii să se urce în avioanele pe care le deturnaseră?

Imediat după aceea s-a declarat alertă antiteroristă şi în România, iar arabii din Bucureşti au început să fie priviţi drept terorişti virtuali de opinia publică. Una dintre fetele de la Europa Liberă, reporteriţă vigilentă, mi-a atras atenţia mai pe seară că nu era cazul să ascult la radio muzică arăbească într-un asemenea moment. Era de fapt un cîntecel indian, care avea un succes nebun pe atunci. Dar şi dacă ar fi fost un hit arăbesc, nu vedeam de ce nu l-aş mai fi ascultat. Lumea arabă nu e al Qaeda.

La cîtva timp după atentate au început să apară interpretări din ce în ce mai aberante ai căror autori susţineau că America era de vină pentru ceea ce se întîmplase, fiindcă îi stîrnise pe arabi şi nu le lăsase altă şansă decît at