Soluţia mareşalului are un enorm avantaj în faţa posterităţii. N-a fost transpusă în practică.

După decenii de strivire a mareşalului Ion Antonescu sub compresorul propagandei comuniste (cu mici nuanţări în anii Ceauşescu), primii ani postdecembrişti au creat cadrul pentru o evaluare cât de cât apropiată de adevăr a fostului conducător al României. Documentele scoase la iveală sub acest semn au contribuit masiv la limpezirea actului de la 23 august 1944. S-a stabilit astfel că mareşalul Ion Antonescu începuse negocieri cu URSS (la indicaţiile Aliaţilor) în vederea semnării Armistiţiului prin intermediul ambasadoarei sovietice în Suedia, Alexandra Kollontai. Aceasta era canalul oficial folosit de ruşi pentru tratative cu ţările satelite Germaniei. Ne-o dovedeşte faptul că şi finlandezii au negociat cu Moscova via Stockholm.

Cum era de aşteptat, ruşii puseseră României condiţii grele. Experienţa Finlandei ne arată însă că erau condiţii maximale. S-a văzut asta în cazul Finlandei. Deşi a sperat până-n ultimul moment într-un Armistiţiu iscălit cu Puterile Occidentale, mareşalul Antonescu luase în calcul desfăşurarea de negocieri în timp ce Armata Română ar fi opus rezistenţă pe Linia Focşani-Nămoloasa. Cu această opţiune merge mareşalul la Palat în după-amiaza lui 23 august 1944, aşa cum ne arată însemnările făcute de el pe o agendă găsită în camera de timbre a lui Carol al II-lea, unde-l închiseseră conspiratorii. Regele şi comuniştii aleseseră însă o altă soluţie: Armistiţiu imediat şi fără nicio negociere! Argumentele poziţiei regale: nu se mai putea aştepta, nu se mai putea face nimic, frontul era spart, ruşii se îndreptau spre Bucureşti. Era un altfel de a spune unei Capitulări fără condiţii.

Argumentele lui Mihai se bazau pe cele spuse de militarii din jur, în frunte cu C. Sănătescu. Aşa se explică uriaşa diferenţă dintre Finlanda şi România. Finl