Poveste fără sfârşit... Sau cum să învăţăm să ne conservăm istoria. Scurtă incursiune în spaţiu şi timp în eneolitic şi perioada geto-dacilor.
Departe de zgomotul oraşului, într-un colţ de natură, lângă valea unui râu din judeţul Prahova, un grup de arheologi şi localnici sapă de zor pământul. De sub colbul ruginiu, întărit de atâtea secole, ies la iveală, unul câte unul, artefacte a căror utilitate poate părea neobişnuită pentru un om din zilele noastre. Râşniţe, frecătoare şi percutoare din piatră, vase miniaturale din pastă fină, cupe aproape sferoidale sau în forma a două trunchiuri de con cu baza comună, statuete antropomorfe nedecorate sau mânere antropomorfizate de linguri, piese zoomorfe, străchini nedecorate şi castroane cu incizii sau caneluri, fusaiole (discuri care ajută la învârtirea fusului - n.n.) din ceramică fină, ştampile din lut circulare, vase cu sămânţă de grâu şi de soc, un fel de tipsie în formă conică având pereţi oblici şi o tortiţă triunghiulară, unelte din silex sau piatră şlefuită şi cioplită, vase de provizii de mari dimensiuni, vase cu gât înalt, vase cu motive spiralate, linii sau caneluri orizontale ori oblice, dublate de adâncituri simetrice... În urmă cu aproximativ 6.000 de ani, această parte din nordul Munteniei era locuită, iar încetul cu încetul încep să iasă la iveală dovezi care să ateste acest adevăr.
Ne aflăm în satul Mălăieştii de Jos, comuna Dumbrăveşti, judeţul Prahova, iar ghizii noştri sunt primarul din Dumbrăveşti, Valentin State, şi arheologul Alin Frânculeasa, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Nici prin cap nu ne trecea că aveam să călătorim vijelios în timp, din neolitic, să tranzităm perioada tumultuoasă a dacilor şi să ajungem în prezent, în tristul şi deprimantul prezent, în care buruienile şi nepăsarea omului modern au acoperit pe de-a-ntregul vestigiile istorice concentrate
