Era o zi marti obisnuita. Ma trezisem de dimineata, pe la 8.00. De la 10.00 la 14.00 aveam emisie. Eram studenta si lucram la Terra, un radio local din Iasi. Nimic nu anunta neobisnuitul zilei de 11 septembrie 2001. Patru ore linistite de program cu niste balbe, un concurs in direct cu ascultatorii, stirile la fix, strambaturile colegilor prin geamul care despartea emisia de redactie. O zi de marti obisnuita. Pe la ora 15.00 am plecat spre casa. M-am urcat in autobuzul 30, care leaga si acum cartierele Canta si Nicolina. In 20 de minute am fost acasa. Am mancat ceva si – tabietul acelor vremuri – nu am deschis televizorul, ci radioul. Playlistul curgea asa cum il stiam. O zi de marti obisnuita.
La 15.50 asteptam interventia colegului meu, care urma sa anunte ce “ne astepta” in ora urmatoare. Nicio voce nu a intrerupt insa programul. Era prea liniste. La 15.52 a sunat telefonul: “Ce faci? Te uiti la stiri?”, ma intreaba colegul. “Nu”, zic. “Dar tu nu trebuia sa fii in direct?”.”Deschide televizorul! A intrat un avion in World Trade Center”. “E o gluma? Ce avion sa intre WTC, in Centrul Civic?”, raspund eu, crezand ca sunt ironica atunci cand ma indoiesc ca Iasul are un aeroport pe care ar putea ateriza vreun avion, iar hotelul din centrul orasului ar putea fi vreo miza. “WTC din New York, bai!”, imi spune colegul. “A…”, a fost singura reactie pe care am putut sa o am. Cu receptorul in mana am deschis televizorul. Aproape fiecare program transmitea imagini cu primul avion intrat in turnurile gemene, la 8.46, ora New York-ului.
Lumea mica in care traiam, si in care WTC reprezenta o cladire din Iasi, un reper pentru intalniri, se largea. Am inchis telefonul fara sa-mi dau seama, cu ochii atintiti in ecranul televizorului. Stiti filmele in care americanii sunt atacati de extraterestri si fug disperati fara o directie, cu mainile tinandu-se de par, cu ochii
