România nu are nicio universitate în topul celor mai reputate 100 de universităţi din lume. Iar mandarinii şi baronii academici continuă să promoveze confortul şi conformismul.

De curând, s-a publicat topul reputaţiei universităţilor din lume. Între cele 100 universităţi din acest top, care a evaluat prestigiul educaţional, ştiinţific şi societal, aproape jumătate sunt din SUA, 10 din Marea Britanie, 20 din state europene (niciuna din România), 15 din Asia etc. De menţionat că o apreciere de peste 50% a reputaţiei au doar 6 universităţi (Harvard - 100%, alte 3 din SUA şi 2 din Marea Britanie). Poate că unii europeni vor contesta un astfel de clasament, spunând, ca de obicei, că americanii îşi promovează pe piaţa internaţională universităţile, iar asiaticii vor fi nedumeriţi de ritmul înscrierii propriilor universităţi în topul mondial. Umberto Eco a adus însă clarificări de poziţionare faţă de universităţile americane atunci când critica deschis universităţile din ţara lui, poziţie care se potriveşte multor universităţi europene: „Desigur că nu se poate bucura de o sănătate prea bună universitatea dintr-o ţară unde fondurile destinate cercetării sunt atât de firave şi unde obligativitatea frecvenţei este aleatorie". Şi, mai spune Eco, acolo unde „intelectuali rafinaţi nu se coboară până la practica înjositoare a meseriei de dascăl".

Universitatea şi competitivitatea societăţii

Toata lumea e de acord că perioada post-criză va accentua competitivitatea şi competiţia economiilor, societăţilor şi ţărilor. Iar acest proces va înscrie educaţia, cercetarea şi inovarea printre contributoarele cele mai de preţ la dezvoltarea durabilă şi modernizarea accelerată a statelor şi regiunilor. Universităţile se înscriu şi ele în această transformare de amploare şi caută căile cele mai eficace de adecvare la mersul societăţii (istoriceşte, universităţile au supravieţ