Foto: Thinkstock M-am iscat cu un prieten poet într-o discuţie lejeră la o cafea, sâmbătă-devreme, despre Darwin şi teoria lui evoluţionistă. Parafrazând hamletian: este sau nu este omul urmaşul maimuţei? Hhmmm! Şi atunci prietenul meu a deschis paginile ultimului său volum de poezii şi a început să-mi citească din suflet:
…nimeni nu aşteaptă trenul/ gara asta pare-o glumă/ strânsă toată în refrenul/ cine vine are ciumă/ cine pleacă ia jobenul/ plin cu viermişori de humă(Jobenul).
Am constatat că există o diferenţă uriaşă între felul în care un actor şi un poet trăiesc starea de poezie. Un actor sub un reflector pare sedus de plăcerea de a declama versul, de a dezvălui ritmul, de a rosti cu meşteşug cuvintele, tributar fără să vrea teatralismului oricât de subtil care face parte într-un mod lăuntric din lumea scenei. El nu poate fi una cu poetul. Poate doar să-şi închipuie cum ar simţi trăirea, aceeaşi dar nu chiar, dacă ar fi el însuşi Poetul.
Femeia mă privea/ cum sparg buturugi/ da’ puternic mai eşti/ a rostit într-o vreme/ vino să-ţi dau/ o cană cu vin/ am luat toporul sub braţ/ a deschis uşa larg/ ca la popă/ apoi a pus ochii pe mine (O cană cu vin).
Un poet care îşi citeşte propriile versuri este cu totul altceva. El face mai mult decât să se retrăiască pe sine. Stăruie cu delicateţe să recupereaze, în faţa martorului uimit, acel moment cu totul magic, Momentul Inspiraţiei şi al Trăirii Interioare. Versurile izvorăsc încă o dată din inima-care-a-simţit şi le-a generat, vibrând cald şi natural, transfigurând timpul-spaţiul şi metamorfazându-le, efemer, într-o lume de poet.
…Atunci a intrat controlorul/ cu geanta pe burtă şi ne-a spus/ societatea naţională a căilor ferate române/ vă urează călătorie uşoară de-a pururi (Naţionala).
Graniţa dintre poezie şi muzică mi s-a părut întotdeauna foarte
