Ma intreb de ce se incapataneaza teroristii sa isi fundamenteze actiunile intr-o religie anume. De unde atata lipsa de curaj pentru a recunoaste ca vor sa se elibereze, prin crima, de o adanca ura impotriva unei idei, unui stat sau unei natiuni? Evident, ei stiu prea bine ca invocarea unui Dumnezeu le sporeste sansele de a-si atrage prozeliti, asa cum intuiesc prea bine ca saracii cu duhul nu vor mosteni imparatia Domnului, ci isi vor curma primii viata (fara nicio intrebare) pentru o cauza oarecare, luand impreuna cu ei cat mai multe alte vieti nevinovate.
Lasand deoparte aceasta lasitate maxima a tuturor liderilor nascuti ori nenascuti ai terorismului, lupta lor infatiseaza cea mai crunta si banala prostie. Este o miscare nascuta moarta, fara nicio sansa de succes pe termen lung, desi terorismul este abia la inceputul sau, o expresie macabra a posibilitatii infinite a omului de a face raul suprem omului. Terorismul de ieri sau de maine ne spune un singur lucru – omul are “posibilitatea” si stiinta de a se anihila total.
Razboiul in sine e o stupiditate fara margini, indiferent de cauzele, scopurile si explicatiile sale, insa terorismul il depaseste si mai mult prin lasitate si perversiune. In timp ce in razboi adversarii cel putin isi pot intalni privirile, terorismul e doar expresia urii de langa noi. El este o actiune fara chip, o miscare fara niciun sens, altul decat crima. In fond, terorismul nu cunoaste nicio indentitate, oricat de multa publicitate le-ar placea sa isi faca organizatiile transnationale.
Oricine se poate trezi cu un pumnal infipt pe la spate, asa cum orice dobitoc fanatic poate sa moara in numele religiei intrand intr-o cladire cu o bomba in mana si cu Dumnezeu in gura. Din punctul de vedere al lui Bin Laden, probabil, atacul din 11 septembrie 2001 asupra WTC a fost o lovitura perfecta, de geniu, o “capodopera”. Posibil ca,
