Azi-noapte, de fapt, spre dimineaţă, m-am trezit fiindcă am auzit-o strigând în somn. Am trezit-o, părându-mi-se că nu-i prieşte visul, şi-am întrebat-o ce se-ntâmpla acolo de-o tulbura aşa de tare. Mi-a spus că Statuia Libertăţii avea în mâini prăjituri cu ciocolată multă şi se apleca spre fiecare om de pe stradă, oferindu-i câte una. Iar mâinile ei erau tot din ciocolată. Am reuşit s-o culc la loc, dar m-am cam speriat. De unde până unde?
Când s-a trezit, copila şi-a amintit bucata aia de vis. Mi-a povestit-o din nou. Nici n-am mai întrebat-o când şi unde a văzut ea statuia. Nu mai conta. M-am hotărât să-i vorbesc despre ziua aia în care ea nu era aşa de mică, numai că nu se născuse încă. M-a privit de parcă îi spuneam c-am trăit o altă viaţă, în timpul unui război, dar m-a ascultat aproape fără să clipească.
Apoi mi-a trecut prin cap că imaginile ar fi mai clare decât povestea mea şi am deschis televizorul, convinsă fiind că asta voi găsi pe toate canalele de ştiri. Ei, bine, nu. Iar asta chiar m-a uimit. Am căutat vreun sfert de oră şi, într-un final, am găsit. Am apucat să spun doar: Uite…
Am plâns ca un copil, ca o femeie însărcinată, ca atunci. Nu mă puteam opri. Ea m-a îmbrăţişat strâns şi m-a mângâiat dulce. Îmi ştergea cu amândouă mâinile lacrimile. Îmi cuprindea umerii şi-mi potrivea la pieptul ei mic spasmele. Într-un târziu, şi-a făcut curaj şi m-a întrebat: De ce te doare atât, mami? Nu am putut şi n-am ştiut să-i spun altceva decât că în momentele alea, când avioanele izbeau turnurile, mureau oameni. Că acum zece ani priveam cum sub ochii mei mureau mii de oameni. Şi nu pot să mă împac nici azi cu asta. Nu pot să mă vindec de durerea aia.
Ştiam că va urma şi asta, dar când m-a întrebat De ce s-a întâmplat aşa ceva?, nu am putut să-i spun mai mult decât că fanatismul înseamnă, mai devreme sau mai târziu, moarte. Ba nu. I-am mai
