Într-un mesaj transmis cu ocazia noului an şcolar, Emil Boc afirmă că “nu ne mai putem fura căciula, modelul educaţiei româneşti vizează cu adevărat calitatea, nu cantitatea, iar şcoala românească nu va mai fi pentru copii “doar” un furnizor de diplome. Generaţii întregi au crescut cu vechea vorbă românească: Ai carte, ai parte! Corectaţi-mă dacă greşesc, dar personal nu cred că există părinte pe lumea asta care să nu-şi îndemne copilul spre învăţătură. Au făcut-o părinţii noştri cu noi, o vom face şi noi la rândul nostru cu copiii noştri, întrucât cartea este cea care ne apropie de valori şi ne asigură un viitor. Mai multă carte înseamnă totodată garanţia resurselor nelimitate pentru o întreagă naţiune”, afirmã premierul.

Haideţi să îl corectăm puţin pe dl premier. Dacă ar fi avut mai multă parte de limba română, premierul poate şi-ar fi nuanţat discursul. “A avea carte; ai carte, ai parte = a avea acte, în regulă, pentru susţinerea unei pretenţii de proprietate. În Dicţionarul Limbii Române – Academia Română) de la 1913 expresia pare a se trage de la carte cu sensul de ‘scrisoare’ (Karte-epistola cca 1700) şi de “ordin (domnesc ) în scris”, “act scris dat de cancelaria domnească…document”. Substantivul parte din expresia noastră, a însemnat şi înseamnă încă şi “ceea ce aparţine cuiva”, “folos, şansă, noroc” Carte însemnând document de proprietate, de posesiune, expresia “ai carte-ai parte” invoca necesitatea actelor doveditoare asupra dreptului de proprietate în cazul unor litigii. Dreptul de proprietate al cuiva asupra unui teren, partea, trebuia susţinută la procese prin “cărţi domneşti” (gospod).

Într-adevăr, dacă ai “carte”, adică un contract cu statul după o licitaţie dubioasă, acte de proprietate pe o făbricuţă intrată în faliment sau ceva acţiuni moştenite la Fondul Proprietatea, se poate spune că ai “parte”. În caz contrar, ajungi, pe un sala