Circula în vremea dictaturii ceauşiste povestea că, înaintea unei vizite a „tovarăşului” la o întreprindere, lingăii de partid au ordonat să se pulverizeze vopsea verde peste arborii din incinta fabricii, îngălbeniţi de secetă. Treaba s-a executat „întocmai şi la timp” şi vizita a ieşit bine, cum ieşeau mai toate butaforiile de atunci.
S-au scurs peste douăzeci de ani de la uciderea cuplului prezidenţial şi, o dată cu el, au murit şi multe spoieli, fără ca faptul să fie urmat de grija pentru conţinut. Naţiunea care, de bine, de rău, pe vremuri îşi ţinea prohabul închis peste te miri ce urăţenii intime, umblă acum voioasă cu prohabul larg descheiat şi cu sculele nimicniciei la vedere. Ba pe deasupra, e şi făloasă de ele. Declamaţia bravurii de ocazie şi cea a binelui comun au rămas întregi pe buzele noilor „tovarăşi”, care se prefac a nu observa nimic din relele aflate la vedere, învăţaţi pesemne cu privirea ghiduşe în chiar propriul prohab – uneori, descheiat stricto sensu – sau, după caz, în seninul decolteului. Ambele, complice fiind la reuşita personală: politică şi socială.
Viaţa e trepidantă şi vioaie, chiar dacă viul e tot mai rar şi moartea tot mai prezentă: în codri, în ape, pe şosele, în case. Se respiră amplu, alert, şuierător, triumfător, sufocant. Şi, ocupaţi cu de toate, oamenii nu mai au timp de nimic. La o jumătate de veac de când Romain Gary sesiza, în romanul „L’homme à la colombe”, că „Rien ne réussit comme le succès” („Nimic nu reuşeşte ca succesul”), românii s-au dedicat total acestui adevăr. Înăuntrul acestuia însă, trecerea de la bocet la hlizeală, graţie multiculturalismului şi corectitudinii politice, nu se mai cheamă isterie, ci libertate şi toată lumea e fericită.
Sunt vreo 17 ani de când mi-am ridicat la Ciocăneşti, pe Bistriţa Aurie, o căsuţă de lemn. Mică. Nu are curent electric şi nici apă la robinet, câteva felinare
