În Bucureşti, lucrările importante intră în reabilitare încă din ziua inaugurării.

De pildă, construieşti un stadion modern, dar îi pui un gazon de unică nefolosinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi jucat cu Argentina la data iniţial programată, pe 10 august? Pariez că pe Messi, după o alunecare mai viguroasă, l-am fi căutat ca pe Elodia.

De fapt, nu se construieşte, ci permanent se repară greşelile făcute în timpul construcţiei. E ca şi cum, încercând să baţi un cui în perete, acesta s-ar prăbuşi, efortul concentrându-se apoi la a înălţa din nou peretele în jurul găurii. Singurele lucrări fezabile şi de viitor în ţara aceasta par a fi gropile şi şanţurile. De pildă, pe strada Mihai Eminescu se pun dale. Acest „se pun" reprezintă un prezent atât de continuu încât tinde către un viitor teribil de îndepărtat. Oricum, la un moment dat, dalele erau aşezate, până când, de-a lungul trotuarului şi pe mijlocul lui, a apărut un şanţ, cauzat probabil de criza de claustrofobie a unei conducte. Cât timp ţeava a fost cârpită, dalele de pe margine au căzut în şanţ, împreună cu nisipul dintre ele, însoţite şi de câte o bordură mai nesigură. Când şanţul a fost astupat, evident, geometria fără de cusur gândită de constructor era stricată, aşa că s-a purces la scoaterea şi rearanjarea dalelor. Cum lucrul este migălos şi de durată, până ce trotuarul va fi refăcut, cineva se va gândi că acolo, de fapt, pentru fluidizarea traficului, ar merge un pasaj subteran şi vreo două poduri.

Că veni vorba. Să presupunem că magistrala care uneşte două puncte cardinale plănuită de primarul Oprescu va fi dusă până la capăt. Pariez că nu va putea fi folosită niciodată. În ziua în care se va tăia panglica în sud, nordul va fi deja supus unor complexe operaţiuni de reabilitare, prin adăugarea de dale şi de pasaje, iar în partea centrală se va săpa pentru înlocuirea unor conducte. L