Deficienţele structurale grave ale învăţământului românesc au fost generate în ultimele două decenii de slaba finanţare, de programele şi manualele nu tocmai strălucite, de bulversările repetate ale sistemului operate de către mai toţi miniştrii educaţiei brutal, des şi fără o viziune coerentă pe termen lung.

O culpă majoră are învăţământul românesc preuniversitar şi în ce priveşte faptul că elevii nu studiază etică şi nu beneficiază de şansa de a-şi cunoaşte drepturile fundamentale sau de a înţelege funcţionarea democraţiei şi de a deveni astfel cetăţeni în sensul tare al cuvântului – persoane cu conştiinţă şi preocupare faţă de mersul treburilor publice în cetate. Precaritatea etică a multora dintre ei s-a văzut şi la examenele de bacalaureat unde, cu nonşalanţă, au încercat să copieze în masă. Absenţa unei educaţii despre democraţie amplifică dezinteresul acestora pentru problemele cetăţii şi îi face vulnerabili faţă de mesajele extremismului politic. Acele ore de educaţie civică care au curicula la decizia şcolii, pe de o parte nu sunt ţinute decât în foarte puţine instituţii de învăţământ, iar pe de alta, neexistând o programă unitară, este, în mare, o necunoscută ce anume învaţă, de fapt, elevii la respectivele ore.

Dar un alt factor foarte important şi foarte grav care adaugă o piatră de moară în plus şi cu implicaţii negative complexe şi adânci pentru societate este insistenţa şi amploarea îndoctrinării religioase din şcolile din România.

Este cutremurător cum generaţii întregi de copii şi tineri au fost şi sunt livrate în ţara noastră unui proces amplu şi sistematic de malformare a gândirii şi de încolonare forţată în slujba unei dogme… Fac precizarea, dacă mai era nevoie, că susţin predarea în şcolile publice a unei materii de prezentare într-o manieră neutră a marilor religii, a punctelor comune şi a diferenţelor dintre acestea, a