Când aveam numai stadioane mici, nemodernizate, ne plângeam că nu se investeşte destul în sport, în performanţă, în şansa tinerilor de a se afirma şi de a ajunge departe în viaţă. Când s-a dărâmat Stadionul Naţional "Lia Manoliu", mulţi neîncrezători au dat de înţeles că va dura mult, mult prea mult până când promisiunile autorităţilor vor lua o formă concretă. Recunosc, şi eu m-am îndoit de capacitatea celor în cauză de a duce la bun sfârşit un proiect atât de ambiţios cum e Naţional Arena.

Şi, totuşi, iată că această toamnă din 2011 ne prinde cu stadionul gata. Exact cum a fost vorba, aşa cum trebuia să se întâmple. Oamenii s-au bucurat, suporterii s-au grăbit să vadă cu ochii lor minunea, iar inaugurarea părea că va fi un succes. Nu s-a mai organizat nici un amical grandios, nu au mai venit mari echipe ale lumii ca să contribuie la un spectacol istoric pentru fotbalul nostru. Aşa că primul meci a fost oficialul cu Franţa. Un meci nu numai oficial, ci şi aproape decisiv pentru soarta unei calificări care părea în stare să ne lumineze măcar o parte din negura neîmplinirilor din ultima vreme.

Meciul s-a consumat, rezultatul nu a fost avantajos pentru noi şi, culmea, gazonul a făcut mari probleme, după cum aţi auzit, cu siguranţă, cu toţii. Astfel a început prima repriză din deja celebra împroşcare cu noroi a tuturor celor implicaţi, inclusiv a acelor oameni care, prin contribuţia lor convingătoare, nu au făcut decât să ajute. Gazonul a fost prost, a fost de calitate îndoielnică. Egalul cu Franţa, care în condiţii normale de clasament ne-ar fi dăruit echilibru şi mândrie, nu mai înseamnă nimic. Nici stadionul în sine nu mai e băgat în seamă. Avem şi noi, în sfârşit, un stadion cu capacitate mare, un stadion modern pe care ne putem etala valorile, începem să intrăm în rândul lumii. Şi? Ce mai contează asta pentru aceia care stau la pândă, în aştep