1. Giganticul candelabru din holul mare al Teatrului Naţional din Bucureşti nu mai răspândeşte de ani buni lumină. Dimensiunile precum şi înălţimea la care spânzură nu permit să fie igienizat. Vremurile l-au îngreunat cu straturi compacte de praf, care se coc şi devin tot mai cenuşii. Efectul de cristal e anulat, iar ce-i şi mai dramatic – pentru că şi lucrurile trăiesc drame – e că pentru cristal nu există soluţii de recuperat lesnicioase. Ca să poată fi curăţat, şi candelabrul să devină tot atât de feeric ca în prima zi, ar trebui proiectat un întreg ansamblu de platforme, scări şi scripeţi. Aici e paradoxul, că designerul care l-a creat nu a fost obligat şi la un remediu la lucrarea timpului. N-a avut în grijă şi un mod de a-l întreţine, de a-i aborda fără costuri foarte mari dimensiunile. Nu-i unicul candelabru uriaş, care răspândeşte întuneric, din România. În holurile înalte şi sumbre ale Casei Scînteii atârnă mai multe candelabre monumentale, la care nu s-a căţărat încă nici un electrician şi nici o echipă de îngrijire din 1953. Sunt atât de negre cristalurile acestor luminăţii rămuroase, că nimeni nu le mai ia în seamă starea. Par că aşa şi trebuie să fie, colosale, negre şi inabordabile. N-a mai umblat nimeni la diviziile lor de întrerupătoare de decenii, de pe vremea când Ceauşescu făcea vizite de lucru în presă şi i se luminau holul de primire şi calea spre lift. "Romanul unui candelabru" n-ar fi un subiect tocmai mărunt. A văzut multe, înainte de a i se aşeza ceaţa pe becuri, şi multe ar putea istorisi.

2. Dintr-o călătorie de demult, în China, mai ţin minte un salut şi un cuvânt pe care-l auzeam rostit de gazde ori de câte ori noi, gazetarii români din delegaţie, puneam întrebări cu privire la una şi la alta, dar numai întrebări care însemnau "când?". Cuvântul era "mamandi" sau cam aşa ceva şi putea să însemne multe. Multe şi nimic precis. Câ