Se prognozează că măcar la începerea acestui an şcolar festivităţile de deschidere nu vor duce lipsă de discursuri de politicieni. După ce anii trecuţi nu prea şi-au făcut apariţia pe la astfel de manifestări, politicienii nu vor rata acest prilej de expunere. Nu pentru că, peste noapte, ar fi devenit subit interesaţi de şcoala românească, aflată într-o derivă similară cu cea a sănătăţii, însă se apropie alegerile.
Şi totuşi, până şi politicienilor cu experienţă, care mai au măcar o fărâmă de bun simţ le va fi greu să îngaime un discurs coerent şi mai ales credibil la microfoanele de careu, în faţa şcolarilor şi a dascălilor din ce în ce mai demotivaţi şi mai puţin convinşi de menirea lor.
Şi asta pentru că e greu să mai induci măcar un suflu de entuziasm într-o atare situaţie. E greu să-l şi mimezi. Ce să le spui copiilor? „Cine are carte are parte”? Sau comunistul „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”? Pentru că imediat urmează întrebarea cu răspuns inclus : „Ca să ce?”
Fabrici de şomeri şi diplome devalorizate, majoritatea instituţiilor de învăţământ aşteaptă ceva, un impuls, o ieşire din imobilism şi debusolare. Un prim şoc a fost bacalaureatul din acest an. Şoc poate pentru cei din afară, pentru că majoritatea celor din sistem ştiau că nu e decât o chestiune de timp până când realitatea va ieşi la suprafaţă. Cât poţi să înjghebezi cu nişte liceeni care ştiu că pentru a ajunge Becali sau „top-modea” nu ai nevoie de bacalaureat ? Cum poţi să îi determini să înveţe ca să fie contribuabili cuminţi şi cetăţeni destoinici ai ţării, când ce-i aşteaptă la final e şase luni de indemnizaţie de şomaj de 250 de lei ?
În plus, e clar că printre liceenii de azi cu greu mai poate fi găsit tiparul unui Niculae Moromete, după cum şi „domnul Trandafir” sau modelul arhetipal al dascălului convins de misiunea sa de apostolat, de prin poeziile lui
