Medicul Constantin Baciu rememorează momentul, din 1995, în care a pus din nou piciorul în locul în care s-a născut. Mai precis, picioarele i s-au afundat în glod. Abia plouase, iar uliţele satului se transformaseră în „râuri" de noroi. Până în centrul satului a mers cu o maşină.

Dolheştiul e la vreo 50 de kilometri de Iaşi. De la biserica satului însă a trebuit să se urce într-un tractor, alături de preotul locului, să meargă pe uliţe. Dar s-a dat jos la un moment dat, să vorbească cu oamenii. „Am mers câţiva paşi, apoi am vrut să mă întorc, dar nu puteam. Picioarele mi se înţe¬pe¬niseră în noroiul care îmi trecea de gleznă", îşi aminteşte azi medicul.

A mai găsit foşti colegi de şcoală în sat, cărora nu le venea să creadă pe cine au în faţa lor. Baciu a rămas totuşi un nume respectat aici, mai ales că tatăl lui Constantin şi Petru a fost în perioada interbelică primar în sat. E şi azi un podeţ căruia lumea îi zice „la pod, la Baciu".

Toate acestea mi le-a povestit Constantin zilele trecute, cât a stat în România, la Iaşi, fiind în curs de a perfecta actele pentru o donaţie către biserica şi şcoala din Dolheşti - 40 hectare de teren şi cinci hectare de pădure, moştenire de la părinţi.

Am în faţa mea un om de 92 de ani. În ciuda vârstei, îşi păstrează statura impozantă. E îmbrăcat impecabil - costum, cravată şi butoni. Privirea clară, vorba cumpănită. Un gentleman în adevăratul sens al cuvântului. Îţi dă senzaţia că vine din alte timpuri. Stă în gazdă la o cunoş¬tinţă, în Iaşi. Cum e doar musafir acolo, ne-a dat întâlnire peste drum, la o terasă de cartier.

7,5 kilometri de uliţe asfaltate

Fusesem deja în satul Dolheşti. Acolo unde oamenii îi consideră pe fraţii Baciu nişte eroi sau nişte îngeri păzitori. Ţărăncile mergeau în papuci, pe uliţe. Acum e asfalt peste tot. Şanţurile de pe marginea drumului sunt betonate. Nu mai sunt noro