Valonia, partea de sud, francofonă, a Belgiei, se aseamănă, în anumite aspecte, cu unele regiuni din România. Colinele împădurite ale Ardenilor amintesc de unduirile dealurilor şi văilor transilvane ori de domoalele obcine bucovinene. Arhitectura industrială învechită, clădirile părăsite ale fabricilor, cu pereţii de cărămidă înnegrită şi cu geamurile sparte, îţi dau un gust de „acasă". Charleroi, cu turnurile fostelor sale mine de cărbune rămase încă în mijlocul oraşului, ar putea fi un fel de Petroşani - deşi, în comparaţie cu Valea Jiului, sărăcia de aici este lux. Aici, la Charleroi, s-au închis primele mine, în 1981.

Începând cu anii '80, Valonia a trecut cam prin aceleaşi chinuri cu cele ale României industriale din anii '90. Economia, bazată pe extracţia de cărbune, oţelării, prelucrarea metalelor şi chimie a intrat într-un declin abrupt. Astfel că regiunea, cândva printre cele mai bogate ale Europei, a ajuns la mai puţin de 75% din media PIB-ului a ceea ce se numea atunci Comunitatea Economică Europeană. Astfel că s-a „calificat" pentru obţinerea de fonduri în cadrul politicii europene de coeziune. Şi, cum schimbările economice atrag după sine şi schimbări politice, tot la începutul anilor '80, o reformă administrativă a avut ca rezultat înfiinţarea regiunilor autonome.

Citiţi aici articolul din "Dilema veche" despre eforturile pentru reindustrializarea Valoniei