Rostite de soti, rude, copii care abia daca si-au cunoscut mama sau tatal morti acum zece ani, numele celor aproape 3000 de victime ale atacurilor teroriste din 9/11 sunt, astazi, tot atatea nume ale Americii. Sunt astfel pentru ca America a aratat, din nou, comemorand cea mai cumplita tragedie din istoria sa recenta, ca stie sa-si cinsteasca mortii, oameni obisnuiti sau eroi cu povestile lor impresionante. Sunt astfel, pentru ca forta acestei natiuni sta, intre altele, si in miraculosul dar al unor no-names de a naste, oricand, eroi. Sunt numele Americii, cele care au unit in aceste zile o natiune intreaga intr-un efort cu totul special al neuitarii: onorand trecutul cum se cuvine dar cu ochii pe ziua de maine.
De cateva zile, ziarele si televiziunile americane se intrec in a descoperi noi povesti senzationale despre salvari miraculoase, sacrificii personale emotionante, despre destine tragice si momentele de groaza din 9/11. Unii tin sa traga concluzii pesimiste despre inrautatirea imaginii Americii in lume in acesti zece ani post-atacuri, despre razboaiele costisitoare sau esecul din Afganistan, despre pierdea libertatilor civile, despre americanii de rand deveniti mai circumspecti cu cei din jur si mai neincrezatori in tara lor. Altii cauta sa o perspectiva optimista asupra sanselor Americii de a-si recupera simbolurile sfaramate, de a renaste, si constata ca, intre timp, s-a intamplat totusi ceva notabil: Osama bin Laden e mort, Justice has been done.
Avem, deci, ce spune. Dar nu mai e nimic de spus cand vezi sotii sau parinti evocand, in fata intregii lumi, nume fara insemnatate pentru altii dar care, pentru ei, erau insasi lumea, totul. Nu mai e nimic de adaugat cand o mare de “no-names” le aminteste altor “no-names” ca au avut si ei copii, parinti, iubiti, nepoti. Ascultati-le numele lor, e tot ce-a mai ramas! De piatra sa fii si nu-ti
