Trec peste faptul că mi se pare oarecum ridicol ca tocmai codaşul - la propriu (suntem, împreună cu bulgarii, ultimii intraţi în „club"), dar şi la figurat (căci nu o ducem grozav cu performanţele de nici un fel) - să critice Europa.

Şi mă fac că nu observ că, după ce a slujit la Anvers sub comunişti, a făcut parte, cam un deceniu, dintr-un partid ce s-a plasat la stânga (Partidul Democrat al lui Petrică Roman).

Dar să critici Europa comunitară tocmai pentru că, vreme de decenii, a făcut ca sistemele ei de asigurări sociale să funcţioneze, asigurându-le câtorva generaţii de cetăţeni existenţa decentă, mi se pare neinteligent, demagogic şi lipsit de bună creştere.

Nu mă surprinde că preşedintele Traian Băsescu gândeşte astfel, pentru că anii din urmă au evidenţiat-o cu destulă pregnanţă. Preocupat să facă pe placul „marelui licurici", capul statului român nu se mai împiedică de legea nescrisă a solidarităţii cu restul Europei; în primul rând cu nucleul ei dur, cel care i-a asigurat mai întâi existenţa, apoi perpetuarea şi, din aproape în aproape, statutul prestigios şi asigurator pe care astăzi continuă să îl deţină, în pofida dificultăţilor aduse de noile împrejurări economice.

Greşelile europene au fost altele, şi sunt cunoscute. Două războaie mondiale au fost stârnite de impulsuri fratricide şi nesăbuinţe de Haplea pornite din Europa. Dar ulterior, în ceilalţi cincizeci de ani care au urmat, Vestul continental şi-a înţeles erorile şi a avut înţelepciunea de a le remedia, din aproape în aproape, construind o unitate în linii mari coerentă şi care aspiră la o coerenţă şi mai mare în viitor.

La începutul anilor 90, ca şi în 2001, când Băsescu şi ai lui făceau o semnificativă rocadă, sau în 2011, când cineva se trezeşte vorbind ca un soi de Alvin Toffler sau Francis Fukuyama fără a avea neapărat datele şi tipul de prestigiu al acelora, Eur