La începutul anilor 1880, societatea românească era profund impresionată de două crime săvârşite în Giurgiu. Ziarele epocii relatau cu lux de amănunte cum Alexandrina Dumitrescu îşi otrăvise soţul în septembrie 1881. Ulterior, ea a fost acuzată şi de otrăvirea fiicei sale care murise în împrejurări suspecte cu un an înainte.
Totuşi, cele două crime prin otrăvire se aflau în consonanţă cu una dintre temerile ascunse ale celor mai mulţi. Crimele pentru care a fost acuzată şi condamnată Alexandrina Dumitrescu - otrăvirea fiicei şi a soţului său - au readus în prim-plan un stereotip des întâlnit şi în alte spaţii cu o remarcabilă rezistenţă la trecerea timpului, acela al femeii otrăvitoare. Presa vremii a speculat de la început informaţiile privitoare la cele două crime. Apoi, cazul a fost studiat de specialişti, în literatura medicală au apărut referiri la cauzele ce ar fi determinat comportamentul Alexandrinei Dumitrescu. În fine, atunci când afacerea ,,otrăvitoarei din Giurgiu" era binecunoscută publicului, eroina s-a regăsit şi în două romane populare din epocă.
Alexandrina, pradă nimfomaniei?
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, discursul despre criminal a devenit din ce în ce mai mult o competenţă a specialiştilor-doctori, psihiatri, avocaţi, judecători sau poliţişti. Aceste categorii profesionale se aflau în contact cu criminalii şi îşi exercitau expertiza oferind şi diferite interpretări privind cauzalitatea acţiunilor celor ce încălcaseră legea într-un fel sau altul. Una dintre aceste interpretări ce privea cazul Alexandrinei Dumitrescu aparţine unui anume Christodor Păunescu (1849-1883)[7], doctor în Medicină, titlu obţinut la Paris şi medic primar al oraşului Ploieşti. Acesta susţinea la 3 martie 1882[8] că Alexandrina nu ar trebui condamnată penal ci ,,trebuesce internată într'un ospiciu special spre a fi suspusă unei cure apropiate"
