Mă aflam, acum ceva vreme, într-o ţară nordică. Venise ora prânzului. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine. Unde credeam eu că găsesc bucătărie autentică italiană în orăşelul acela friguros? Şi totuşi am comandat o pizza Bolognese. Evident, dezastru. În interpretarea bu-cătarului local, reţeta includea un fel de sos incert, de carne amestecată cu bucăţi de... ananas.
Mi s-a mai întâmplat. În Austria, unii insistă să pună anghinare peste pizza. Cea mai absurdă combinaţie am servit-o în Italia, la o pizzerie altmin-teri excelentă. Aveau în meniu ceva misterios, "pizza tedesca". Am cedat curiozităţii. În cutie era un blat de pizza clasică. Peste acesta aşezaseră cartofi prăjiţi şi bucăţi de... crenvurst. Iarăşi, probabil, aveam de-a face cu ceea ce bucătarul îşi imaginase că trebuie să fie o pizza tipic germană.
Aşa şi în sfera publică. Uneori găsim combinaţii la fel de fanteziste, rezultatul mai degrabă al imaginaţiei decât al raţiunii.
Iată cazul reformei învăţământului superior. De mulţi ani auzim politicieni, lideri de opinie, profesori, susţinând necesitatea acestei reforme. Foarte bine. Însă de circa un deceniu, admiterea la facultate a fost, practic, complet eliminată.
Aici nu se potriveşte ceva. Nu poţi cere calitate fără selecţie. Este imposibil, ar fi un fel de rotund pătrat. Cum îşi imaginează cineva că poţi avea studenţi performanţi dacă uşile facultăţilor se deschid pentru oricine trece un examen de bacalaureat?
Acesta este un caz de combinaţie supra-realistă, fără nicio logică. Ni se spune, în facultăţi, că trebuie să fim competitivi. Excelent! Însă suntem, de cel puţin un deceniu, forţaţi să lucrăm cu unii studenţi care nici nu ştiu exact ce facultate doresc să urmeze, înscriindu-se la mai multe în acelaşi timp. Rezultatul e previzibil: anul I are un nivel greu de deosebit de acela al unui liceu oarecare. Am dat peste studenţ
