Pana acum, am scris de santieristii mojici, cersetori, gropi, caini vagabonzi, pestii din Dambovita ori salasul prostitutiei murdare. Azi am vrut sa incropesc un text despre vanzatoarele enervante, care nu se poarta cu manusi. Nici cu painea, salamul sau ... clientul.
M-am razgandit rapid. Capitala nu e deloc asa cum e zugravita in presa. Nu stiu Bucurestiul altora cum e, dar al meu e fermecator, dens, efemer. Timpul aici e compact, orasul e atat de dinamic, incat nu mai stii ce a fost in urma cu cateva zile. Stii doar ca a fost frumos.
Nu am pretentia ca Bucurestiul sa fie un super oras turistic, unde vizitatorii inarmati cu aparate de fotografiat isi trag coate si se calca in picioare sa prinda ultimul suvenir de pus pe frigider.
Insa poate cei care locuiesc aici, fie si doar din lipsa de optiuni, ar trebui sa priveasca putin lucrurile in context. Sa vada lucrurile frumoase din aglomerarile de cladiri, amestecul eterogen al oamenilor din Bucuresti, contrastele aparent uimitoare, pitorescul locurilor, imbinarea intre devotamentul pentru trecut si pasiunea pentru contemporan.
Jurnal de calatorie urbana: De ce iubesc Bucurestiul (microreportaj)
Pietele din Capitala reprezinta un loc bun in care sa incepi sa ierti Bucurestiul pentru modul in care te agreseaza zilnic. Pietele sunt vii, umane, preturile sunt mai mici si lumea mai putin grabita.
De curand am descoperit o piata in Titan, dupa ce m-am plimbat vreun ceas, dezorientata, printre blocuri. Cuvantul de ordine era "negocierea", iar comerciantii nu si-au pierdut indemanarea. Eu nu stiu prea bine cum se face, dar am putut invata de la zecile de pensioari: "Hai, domnule, mai pune un cartof", iar targuiala a continuat pana la ultimul banut.
Daca nu negociezi, macar schimbi o vorba cu pietarii ori te lasi induiosat de-o batrana care te r
