Imperativele categorice au valoarea unor fecale de animale de companie într-o cameră închisă în faţa unui rezervor gol şi a hazardului imiment de „oare cum ajung acasă?”. Da, nu îmi mai vine să idealizez când aş vrea doar să îmi plătesc nota şi factura la internet. O să fie revoluţie când o sa ne doară pe toţi la frigider. Până atunci, eu ma hrănesc cu sfaturi, încurajări şi mici plăceri pe datorie.

Acum viaţa reală îmi seamănă a delirul ăla de la gripă pe care îl aveam când eram mică. Sinestezia aia de îmi dilata oasele dureros şi îmi încăpea un tanc TR 85 M1 între măsele – eh, nu ştiam chiar denumiri de tancuri. Simţeam fiecare şenilă în mandibulă până îmi dădeau lacrimile. Gâfâiam un pic, două secunde, până mi se încleşta tunul în cerul gurii şi simţeam miros de ars venind din dreptul urechilor. Scrâşneam din dinţi ca neamţu’ cu cianura şi-mi ciuruiam creieru’ cu muniţie de mâna a 15-a, să tragă mult şi prost, să doară cât mai bine.

Îmi transpirau palmele în faţa clasei când m-a pus învăţătoarea să explic cuvântul „gherilă”. M-a mâncat în fund să folosesc cuvinte complicate când nu am ajuns nici la „L”. Îmi bâjbâise frate-meu o explicaţie, deşi mi-era ruşine să îl pun să îmi traducă pe înţelesul meu. Nu eram eu precocea familiei?

Chiar dacă mi-au transpirat palmele, am minţit cum mi s-a spus să nu fac, m-am învârtit în jurul unui cuvânt comun aproape tuturor, „armată” , fără prea multe detalii, am mulţumit auditoriul mâncător de muci şi adultul complice, zâmbitor la embrionul corupţiei.

Zâmbetul ăla m-a încurajat şi am minţit mai mult. Nu mi-au mai transpirat palmele demult la minciuni. Decât la vrăjeala bărbaţilor. E atât de rară acum, încât mă mai opresc să mă bucur de ea, când apare, în ani bisecţi. Fac pe Iron Maiden şi chicotesc ca o virgină… surprinsă că încă mai există. E atât de rară, încât te trezeşti la un moment dat