Inca nu am invatat suficient de bine tehnicile prin care statele mici, chemate sa urmeze, si nu sa conduca, reusesc sa cistige sprijin pentru interesele si valorile lor. Inainte de 11 septembrie 2001, administratia George W. Bush promisese deja ca portile Aliantei Nord-Atlantice ramineau deschise, dar nu se aratase prea entuziasmata de ideea reluarii rapide a extinderii incepute in timpul mandatului lui Bill Clinton. Multi analisti occidentali precauti pledau pentru un mini-val de extindere cuprinzind Slovenia, Slovacia, eventual si o tara baltica (cel mai probabil, Estonia). O astfel de varianta ar fi fost comoda din punct de vedere institutional, ar fi oferit statelor lasate pe lista de asteptare speranta ca extinderea va continua si, in plus, ar fi fost relativ suportabila pentru Kremlin. Restul candidatilor ar fi urmat sa astepte o noua etapa de extindere, care ar fi venit - cel mai probabil - dupa integrarea in Uniunea Europeana. Atentatele teroriste din septembrie 2001 i-au facut pe liderii americani sa abandoneze rolul de controlori ai progreselor pe calea reformei economice si politice in lumea postcomunista. Europa Centrala si de Est devenise o zona periferica pentru interesele americane, una in care problemele se rezolva fara prea multe acrobatii diplomatice si politice. Extinderea rapida si consistenta a Aliantei era un pret ce merita achitat pe loc, pentru ca trebuia oricum platit, iar varianta "ratelor" (doua valuri, in loc de unul) nu aducea, in noile conditii, nici un avantaj. Incepe, asadar, o perioada in care noii membri est-europeni ai NATO inteleg treptat ca li se cere sa participe si la "coalitiile de vointa" patronate de Statele Unite. Pe masura ce NATO isi pierde relevanta, ele devin tot mai importante. Pentru conducatorii noilor state-membre, este o postura inconfortabila: electoratele lor nu apreciaza prea mult activismul international de aces