Pe masura ce inainteaza evenimentele, analistii lucizi din intreaga lume se intreaba: cum a fost posibil ca atatia dictatori sa reziste atat timp, fara sa se poate atinge de ei nici comunitatea internationala, nici propria populatie?
Raspunsul il dau tot ei: a fost posibil, pentru ca toti dictatorii erau, pe rand, cand agreati, cand respinsi, cand acceptati economic, dar detestati politic, cand invers.
A fost prevenit Gaddafi de prieteni?
Cu totii s-au bucurat vazand partea plina a paharului, fara sa le treaca prin cap ca prietenii ii asteapta sa-i dea jos de pe scaun, si nu dusmanii.
Poate ca Ceausescu era singurul dictator care conta pe prietenii din tara, adica cei care l-au asezat in elicopter si l-au trimis intr-o directie necunoscuta. Ceilalti isi aratau muschii la prietenii din tara, dar au mizat pe altii, mai indepartati, dar la fel de nesiguri.
Modul cum SUA isi pompau banii in Mubarak, atunci cand le era drag si cum i-au taiat macaroana, atunci cand nu le-a mai fost, nu este decat un exemplu al faptului ca duplicitatea in politica este o virtute.
Dar cele mai multe controverse le starneste tot enigmaticul Gaddafi, nesuferit de nimeni, amenintat pe fata si acceptat pe sest.
Un articol recent aparut in Project Syndicate incearca sa explice cu indrazneala cheia succesului acestor indezirabili, sortiti sa le cada capul, dar numai atunci cand le va suna ceasul.
Autorul, politicianul european Arnold Cassola, porneste foarte sugestiv de la bombardamentele americane dispuse de presedintele Reagan in 1986, cand uzinele prevazute sa fabrice arma nucleara au fost puse la pamant, dar colonelul a scapat teafar.
Explicatia ar fi ca dictatorul fusese prevenit prieteneste de fostul premier italian Bettino Craxi si de cel maltez, Karmenu Mifsud Bonnici. Este posibil? @
