Acum câţiva ani, o profesoară de la liceul de renume unde a studiat ministrul actual al Educaţiei şi-a cerut transferul către un liceu vocaţional, mult mai puţin cotat, dezgustată de amploarea recompenselor la care se ajunsese pentru promovarea de 99,9% la Bac, cu note mari. Se săturase să strice jocurile prin punctarea riguroasă şi severă, se săturase de festinurile organizate de părinţi pentru comisie (de la caviar la whisky şi şampanie la gheaţă, nimic nu lipsea), era uluită că preşedintele comisiei pleca cu cheile unui autoturism drept răsplată din banii adunaţi, începând din clasa a XI-a, lună de lună, de la fiecare elev, ca o rată la bancă. Inspectoratul se face că nu vede, presa tace, ministerul e surd şi orb şi aşa toată lumea e mulţumită: conducerea şcolii care raportează promovabilitate ridicată, părinţii că au copii absolvenţi şi elevii că scapă uşor şi intră la facultate fără probleme, argumenta profesoara rebelă.
Ce subiect mai gras şi-ar putea dori presa decât să dezvăluie pas cu pas un fenomen care cumulează păcatele unei societăţi fără busolă, de la corupţia unor dascăli nedemni ce se lasă îndopaţi cu toate bunătăţile şi iau plicuri substanţiale sau, pentru că oferta s-a diversificat, acceptă bijuterii sau vacanţe în străinătate, la impostura tinerilor care vor să treacă prin şcoală fără efort şi până la indolenţa familiei care preferă să contribuie decât să-şi strunească odraslele! Acestea sunt subiectele care justifică folosirea camerei ascunse, subiectele urmărite de toată lumea, fiindcă afectează majoritatea oamenilor, iar efectele se calculează pe termen lung. Ar fi normal ca jurnaliştii să se înghesuie la aşa teme zemoase, să caute firele ce duc până sus, la decidenţii mari, să demaşte sistemul, reţelele, dar să arate şi excepţiile, adică şcolile, directorii, profesorii, supraveghetorii, elevii, părinţii care au refuzat să intre în
