Rostite de soți, rude, copii care abia dacă și-au cunoscut mama sau tatăl morți acum zece ani, numele celor aproape 3.000 de victime ale atacurilor teroriste din 9/11 sunt, astăzi, tot atâtea nume ale Americii. Sunt astfel pentru că America a arătat, din nou, comemorând cea mai cumplită tragedie din istoria sa recentă, că știe să-și cinstească morții, oameni obișnuiți sau eroi cu poveștile lor impresionante. Sunt astfel, pentru că forța acestei națiuni stă, între altele, și în miraculosul dar al unor no names de a naște, oricând, eroi. Sunt numele Americii, cele care au unit în aceste zile o națiune întreagă într-un efort cu totul special al neuitării: onorând trecutul cum se cuvine, dar cu ochii pe ziua de mâine. De câteva zile, ziarele și televiziunile americane se întrec în a descoperi noi povești senzaționale despre salvări miraculoase, sacrificii personale emoționante, despre destine tragice și momentele de groază din 9/11. Unii țin să tragă concluzii pesimiste despre înrăutățirea imaginii Americii în lume în aceşti zece ani postatacuri, despre războaiele costisitoare sau eșecul din Afganistan, despre pierderea libertăților civile, despre americanii de rând deveniți mai circumspecți cu cei din jur și mai neîncrezători în țara lor. Alții caută o perspectivă optimistă asupra șanselor Americii de a-și recupera simbolurile sfărâmate, de a renaște, și constată că, între timp, s-a întâmplat totuși ceva notabil: Osama bin Laden e mort, Justice has been done.

Avem, deci, ce spune. Dar nu mai e nimic de spus când vezi soții sau părinți evocând, în fața întregii lumi, nume fără însemnătate pentru alții, dar care pentru ei erau însăși lumea, totul. Nu mai e nimic de adăugat când o mare de „no names“ le amintește altor „no names“ că au avut și ei copii, părinți, iubiți, nepoți. Ascultați-le numele lor, e tot ce a mai rămas! De piatră să fii și nu-ți poţi stăpâni lacri