Uitarea e de rigoare, responsabilităţile sunt un moft fără relevanţă. Memoria noastră «patriotică» se dispensează uşor de truditorii nezgomotoşi ai gliei.
Într-o duminică am vrut să-mi duc nepotul la Muzeul Naţional de Geologie de la şosea. Aveam un motiv special: voiam să-i arăt colecţia de roci a bunicului lui, profesorul Nicolae Petrulian, ajunsă, prin donaţie, la muzeul cu pricina. N-am găsit nimic. Am găsit, în schimb, o galerie de portrete ale geologilor importanţi din istoria românească a domeniului, din care, de asemenea, efigia profesorului Petrulian lipsea. Nepotul meu a avut un argument în plus să creadă că bunicul îşi ia de bune propriile închipuiri.
Nu mă pricep deloc la geologie. Dar ceea ce am aflat din familie e confirmat de informaţia existentă pe felurite site-uri sau în dicţionare şi enciclopedii. Profesorul Petrulian contează ca fondator al şcolii române de inginerie geologică şi geofizică. Şi-a luat doctoratul la Basel, înainte de război (întâmplător cu o teză despre zăcămintele aurifere de la Roşia Montană...) a fost, ani îndelungaţi, rector la institutele de profil, a iniţiat, în 1948, Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră şi a alcătuit, mi se spune, una dintre cele mai bine organizate colecţii de minerale din Europa (cca 2.000 de exemplare, dintre care 400 au fost dăruite, după moartea sa din 1983, Muzeului Naţional de Geologie, care a expus, un timp, vreo 30, după care totul a fost dizolvat, fără menţiunea provenienţei, într-o expunere „tematică" mai largă. Nicolae Petrulian a scris numeroase studii de specialitate, un manual „clasic" despre zăcămintele de minerale utile (1973), a fost membru al Academiei Române şi al Societăţii Franceze de Mineralogie şi Cristalografie. Foştii lui studenţi şi colaboratori şi-l amintesc nu numai ca specialist de prim rang, dar şi ca sprijinitor tenace şi curajos al celor cărora exigenţele
