Nu contest că există în România mulţi şi stimabili oameni de dreapta. (Foarte diferiţi, de altfel, în idei, deoarece şi dreapta politică e departe de a fi una singură.) Desigur că mulţi discută între ei, consumând şi cafele, şi spaţiu virtual îndeajuns. Iarăşi e adevărat că sunt destui care susţin, în mare, reformele actualului guvern şi se tem că o înfrângere în alegeri le-ar putea opri sau măcar întârzia. (Subsemnatul e unul dintre aceştia.) Că ar fi mai mult de jumătate dintre români care împărtăşesc valorile de dreapta, cum susţine d-na Roberta Anastase, nu ştiu după ce fel de date statistice, e imposibil, bineînţeles. Dar chiar dacă ar fi numai un sfert şi tot ar merita să-i coagulăm într-o mişcare mai largă decât un simplu partid ofilit de guvernare, de baroni şi jocuri politice.
Dar se poate face această coagulare? Nu e imposibil, cu trei condiţii: a) să dispui de o idee-forţă simplă, clară şi radicală; b) să ai câteva personalităţi nonpolitice respectate şi ascultate; c) mişcarea să aibă (sau măcar să pară a avea) un caracter spontan.
În România, am avut o singură dată, după 1990, o autentică mişcare: Alianţa Civică între 1990-´92. Ea se constituise de jos, în baza unei idei simple şi radicale: jos comunismul! (reprezentat rezidual de guvernarea Iliescu-Roman). În fruntea ei s-au aflat şi personalităţi cunoscute şi respectate pe atunci, precum foşti dizidenţi sau intelectuali publici, care însă nu făceau parte din establishmentul politic nici al puterii, nici al opoziţiei politice. Entuziasmul a fost mare la sfârşitul lui 1990 şi în 1991, mai ales în condiţiile slăbiciunii şi puţinei reprezentativităţi a partidelor istorice. Din Alianţă s-a desprins Partidul Alianţei Civice, care va fi parte în Convenţia Democratică. Ce a urmat se ştie, dar asta nu ne mai interesează acum. Aşadar, mişcarea a creat partidul politic, şi nu invers,
