La fel ca şi zvonurile, bancurile politice fac parte dintr-un aşa numit imaginar informaţional. Natura dictaturii ceauşiste a obligat societatea românească să îşi creeze zone de oxigen informaţional, compus pe de-o parte din zvonuri şi, pe de altă parte, din bancuri cu caracter politic. Câteva cuvinte despre ce a însemnat bancul politic în epoca Ceauşescu.

Ce este un banc?

Pentru ca fenomenul bancurilor politice să fie posibil este nevoie de existenţa a două planuri paralele, dihotomice la nivel social: obedienţa publică şi obedienţa privată faţă de mesajul monocolor al regimului de dictatură. Într-un regim comunist, dictatorial deci, obedienţa privată este net inferioară celei publice. Se crează astfel o prăpastie între cele două planuri, bancul politic fiind una din rezultantele (alături de zvon) interacţiunii acestor două planuri. Monilitul, plictisul informaţiei oficiale oferite de regim despre un Ceauşescu tot mai strălucitor, invers proporţional deci faţă de situaţia reală, se află la originea fenomenului de banc politic. Structura unui banc este aproape întotdeauna aceeaşi, o scurtă poveste în care două sau mai multe personaje realizează un schimb de replici. Ca o notă privată a bancului din societatea comunistă românească, românul poate fi inferior sau egal intelectual oricui cu excepţia rusului. În bancurile politice româneşti românul este întotdeauna mai deştept, mai descurcăreţ, mai isteţ decât rusul.

Bancuri pozitive...

În prima parte a anilor 70 puteau fi întâlnite bancuri care nu numai că nu îl criticau pe Ceauşescu ci, din contră, îl lăudau. Este foarte posibil ca acest tip de bancuri să fi fost aruncate în circulaţie de serviciile secrete din dorinţa de a monopoliza şi manipula opinia publică în legatură cu părerea acesteia faţă de regim si liderul său. Este în acelaşi timp adevărat ca discutăm despre o perioadă r