La începutul Evului Mediu, cele trei legume esenţiale, baza alimentaţiei oricărui european, erau dovleacul, varza şi ceapa. Cruciaţii aveau să aducă pe continent, la întoarcerea lor din bătălii, o altă legumă care a fost îndrăgită imediat pentru că putea fi păstrată tot timpul anului: morcovul. Bogat în caroten (provitamina A), morcovul nu a fost de la început cel pe care îl cunoaştem astăzi. Pe la 1100-1200, el nici măcar nu era portocaliu. Ci mov-vineţiu, la exterior, prezentând cercuri concentrice albe, vinete şi roşiatice în interior.
Era însă foarte gustos, hrănitor, energizant şi se putea mânca deopotrivă fiert (cu napi, sfeclă sau alte rădăcinoase) sau crud. Cei care au schimbat destinul acestei legume şi au îmbogăţit-o cu provitamina A au fost grădinarii olandezi. Totul s-a întâmplat pe la jumătatea secolului al XVI-lea, când florarii din Amsterdam au voit să-i facă un cadou neobişnuit suveranului lor, Wilhelm de Orania, zis Wilhelm Taciturnul. Prevalându-se de cunoştinţele lor în încrucişarea diferitelor varietăţi de lalele pentru a le schimba culoarea, ei au vrut să transforme şi morcovii vineţii în morcovi oranj, portocaliul fiind culoarea heraldică a suveranului. Doar că transformarea nu s-a limitat la culoare, a dat o nouă dulceaţă morcovilor şi, aveau să afle mai târziu cei care au cercetat virtuţile lui, l-au îmbogăţit cu provitamina A. Morcovul vineţiu mai creşte astăzi în Cappadocia, în vreme ce cel portocaliu s-a răspândit în lumea întreagă. Şi 99% dintre cei care îl consumă cred că portocaliu a fost dintotdeauna.
Deşi la origini este una dintre primele noastre legume „modificate genetic”, astăzi trece drept „organism genuin, pur”. Aşa că singura voastră grijă, atunci când îl cumpăraţi pentru consum, este să vă asiguraţi că a fost cultivat biologic, pentru că el asimilează foarte repede nitraţii folosiţi ca îngrăşământ pentru sol. D
