Călătoria se desfăşoară în patru mari etape: în prima, urmează traseul Sighişoara-Sibiu-Valea Oltului-mănăstirile montane olteneşti (Cozia, Govora, Dintr-un lemn, Bistriţa, Hurezi)-Curtea de Argeş-Câmpulung-Rucăr-Bran-Braşov-Valea Prahovei-Măneşti; în a doua, explorează Bucureştii (din Kiseleff la Mănăstirea Antim) şi împrejurimile (Pasărea, Căldăruşani, Mogoşoaia), în a treia, campează pe Dunărea de Jos, la Galaţi, şi în Delta lipoveană, la Vâlcov, dar şi în ţinuturile dobrogene de la Constanţa şi turco-tătărescul Balcic („hărăzit pe veci să fie fotografiat şi filmat“), iar în a patra străbate ruta Chişinău-Cernăuţi-Hotin-Suceava-mănăstirile nemţene şi bucovinene-Maramureş. Cu gândul la călătoria inversă, dinspre Orient, a lui Paul de Alep şi a Episcopului Macarie, Sir Sitwell ştie că se îndreaptă spre capătul estic al lumii civilizate şi, pentru a nu altera emoţia descoperirii, evită o documentare preliminară. Observă totuşi că nu există în limba englez㠄nimic care să descrie ţara, cu specificul ei şi operele de artă“. Valorificându-şi sensibilitatea estetică şi expertiza istoriografică, inclusiv cea în materie de „bizarerii“ ale artei baroce, el va urmări, prioritar, specificul local (mai ales cel „oriental“) şi operele de artă caracteristice, procedând ca un explorator atras de diferenţa „exotic㓠a ţinuturilor în raport cu civilizaţia occidentală: cu cât mai sălbatice, mai originare, cu atât mai apreciate. Nu-i de mirare că ochiul său nu apreciază prea mult Sibiul, Sighişoara sau Braşovul (în care vede o copie provincială a Vienei), ci e sensibil la rusticitate, la turmele de bivoli din câmpia transilvană, la primitivismul ţiganilor lăieţi sau la arta covoarelor ce „vestesc apropierea Orientului“. Preferinţele sunt asemănătoare celor ale unui Mihail Sadoveanu şi ale tradiţionaliştilor antimoderni. În contra modernizării industriale, metropolitane, Sitwell