Nu m-am regăsit nicio secundă în Meredith Grey. Și totuși, e ceva… o chestie, un lucru, un zâmbet, o șuviță în ochi, o privire tristă, ceva care mă scoate din sărite. Poate mâinile îndesate în buzunarele halatului, aerul depresiv care o înconjoară, defectul vizibil pe care-l are la buze când are de spus mai mult de cinci replici șuvoi. Există un ceva care mă face să fiu de partea ei, s-o ajut să se regăsească, să se liniștească. Am așteptat episod după episod să-i surprind o cât de mică scăpărare de fericire. Nimic. I-am urmărit ochii când se afla în fața acelui bărbat nesuferit de frumos. Iriși goi precum o fântână secată. Și totuși de ce ne mutăm sufletul în Anatomia lui Grey??? De ce nu ne trăim viețile așa cum ne-au învățat specialiștii world wide marketing, cu inimi roșii, acadele și ursuleți de Valentines, cu iepurași de Paște, globuri și luminițe de Crăciun, artificii de Revelion și toată poleiala lucitoare cu care facem fundițe la fiecare eveniment major, minor sau închipuit din viața noastră? Recunosc, eu nu prea sunt Meredith Grey dar am învățat de la ea cât de important este să ai… a person. The person. Eu o am pe Maria. Știu sigur că numai în brațele ei m-aș prăbuși plângând. Și apoi această Meredith Grey pare din ce în ce mai pedepsită de scenariști. Cu fiecare sezon care s-a scurs i s-au împuținat aparițiile, rolul i-a scăzut din greutate sau i-a fost ciuntit fățiș prin apariția unor personaje cheie, repliciile ei sunt ușurele, nu spune nimic interesant, nu vedem cum decurge în intimitate relația cu acel bărbat blestemat de mișto, a devenit supporting actor din planul secund. Ca și cum nu i se mai dă credit. Ca și cum cineva n-o place dar nu se poate descotorisi de ea pentru că numele personajului ei dă titlul serialului. Atunci a apărut o soră, cu același nume. Figură insipidă, priviri șterse, amatorism. Între timp din cei cinci care au pus