«În această seară, Satan le urează bun venit bărbaţilor şi femeilor care vin să i se închine; ei se dedau banchetelor cu orgii şi experimentlor canibale, înainte de a se întoarce la casele lor pe mături magice.» Este Sabatul. Poveşti sau realitate? Dezbaterea încinge spiritele printre clericii de la finele Evului Mediu, iar presupuşii vrăjitori suferă consecinţele acestei dezbateri arzând pe rug.

Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină, prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.

Preoţi fanatici + secte imaginare = înflorirea rugurilor

Doctrina ecleziastică evoluează începând din secolul al XIII-lea în contextul luptei împotriva ereziilor: catarii, de exemplu, sunt din ce în ce mai diabolizaţi. Ei sunt acuzaţi că ar fi făcut un pact cu diavolul, că şi-au vândut sufletele acestuia. Vrăjitorii apar şi ei drept eretici pentru că şi-ar fi renegat credinţa în Dumnezeu. Apare astfel fantasma sectelor satanice care sunt în război împotriva societăţii creştine.

Cea mai veche goană după vrăjitoare datează din anii 1220-1230. Inchizitorul Germaniei, Conrad de Marburg, s-a autoconvins că o sectă, pe care el o numeşte Luciferieni, era activă în zona Renaniei. Acompaniat de doi asistenţi, acesta îi arestează pe suspecţi care, sub tortură, îşi recunsosc vina şi sunt arşi pe rug. Timp de mai mulţi ani, acest trio este sursa unui val de teroare ce străbate Germania, până